Cafea. Cu lapte. Dulce. Și ciocolate. Multe. Frige. Suflu și sorb. Plapuma preferată. Până la gât. Moale și cald. Aer rece. Geam deschis și aburi în cameră. Muzică. Depresivă. Oleacă. Mâine examen. În cot. Mi-e bine. Timpul. Trece. Eu. Stau. În pat. În pijama. Sorb cafea. Singură. Cu Norah. Mi-e lene. Mi-e bine. Atât.
Păi… am fost premiată 
E foarte plăcut să fii premiată. Asta am învățat-o în ultimul timp și trebuie să recunosc că nu prea am chef să mă dezvăț
Un mulțumesc enorm Fetei cu capricii de porțelan și vise de ciocolată :-* Sunt plăcut surprinsă, merci, Cici!
Deci, regulile sunt simple și sunt următoarele:
1. Fiecare Scriitor Superior trebuie să dea mai departe premiul la 5 prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare Scriitor Superior trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul de la care a primit premiul.
3. Fiecare Scriitor Superior trebuie să îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest blog, care ne explică ce este cu premiul.
4. Fiecare Scriitor Superior care a câștigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr. Linky List
5. Fiecare Scriitor Superior trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.
M-am gândit, m-am gândit și… mi-am dat seama că nu prea am avut ocazia să iau așa decizii
Oricum… Voila:
1. Fermoar. Anna.
2. Povești. Și iluzii optice.
3. Cea care vrea la mare. Și nu numai, probabil
4. Fata cu poezii.
5. Sinapse frumoase. Iate, rimează…
P.S.: da’ ”Scriitor superior”, asta adica eu??
P.P.S: cum să adaug blogul meu în lista ceea????? :-S
P.P.P.S: Enjoy…
P.P.P.P.S.: tre’ să încetez cu ppppppps-urile estea
Respirația ta mă omoară
când moleculele ce le expiri
îmi trec pe lângă gât
și îmi taie jugulara…
Eu încerc să mușc tăcerea
și să rup din tine
din mine
din distanța dintre noi
Tu
la celălalt capăt al luminii
eu
îți zâmbesc șiret
dimineața oamenii normali
se trezesc
doar eu merg la culcare
iar tu în taxi.
Un strigăt devastator de adâncimi oceanice, scrâșnet de țevi ce urlă pustii… Era vântul tăindu-se în clădirile metalice ce ancorau ruginite, mărețe și triste, în cerul sur.
Privit de sus, de la înălțimea ce n-a mai fost demult sfințită de zborul vreo unei păsări în libertatea aripilor sale, orașul diseca în străzi ce se tăiau perpendicular la distanțe orbitor de geometrice, supărând ochiul prin austeritatea și sărăcia liniilor, a formelor. felinare oarbe se înălțau deasupra străzilor ce arătau ca niște stigmate pe pielea sură a orașului, atârnând în rânduri ordonate de cruci gigantice, ce-și răsfirau brațele lungi și subțiri de la unul la altul, ținându-se strâns, ca și cum prăbușirea unuia ar târî după dânsul, în abisul negru, întregul șir de sperietori de suflete.
Orașul sângera, chiar din inima sa, prin vene și artere unidirecționale, pornind spre periferiile sărace, scurgând smog în cartierele pustii, în care se înălțau blocuri de beton și metal, spintecând norii, blocuri cu geamuri mioape, sparte, prin care poți mirosi goliciunea apartamentelor.
Undeva, uneori, vântul se mai zbate să aducă aminte câte un foșnet uman, mimând existența cuiva, răsfoind o carte uitată, deschisă pe vreo masă de birou, ridicându-i cristalele de praf acumulate de ani peste ea.
Tot vântul, undeva, cândva, mai scoate câte un colș de perdea ruptă, putrezită de ploi acide din alte vremuri, acum fluturând în bătaia vântului…
În bătaia aceluiași vânt ce fugărește prin aer, de parcă ar eșua în încercări disperate de a compensa lipsa oricărei vietăți posibile pe această lume demult uitată, încercând a se juca cu vreo hârtie ce a supraviețuit calomniile precedente și amprenta – trista amprentă – ce o poartă, ca pe o cicatrice mereu vie, orice obiect din acest oraș pustiu.
Și iarăși un strigăt disperat, ce-și urcă fiori reci pe spate. E strigătul metalic al unui scrânciob ce odată, trebuia să zboare în sus și-n jos, un copil cu clinchet curat de clopoțel în glas. Dar acum el n-are decât să taie, încet și scrâșnind a rugină, aerul de gheață…
peste oraș a nins cu bulinele
ce le-ai scuturat de pe geanta ta
iar străzile înguste par a fi
o pânză de păianjen împletită din pixuri
cu pasta terminată.
ți-ai întors geanta pe dos
și mi-ai acoperit orașul cu pardoseala
paltonului tău, ce
mai păstra căldura corpului tău,
ce mai păstra mirosul
parfumului tău.
Ai împletit din bretele, șnururi,
farduri, lacuri, foi și caiete
orașul viselor mele -
oraș ce poartă în fiecare mili-
metru pătrat amprentele degetelor
tale reci.
Îl ador! V-am mai spus-o, da?
Îl ador! Nu mai pot de atâta adorare! Cuvintele lui mă fac să zâmbesc! Nu mă pot abţine de la a zâmbi când îl citesc şi îl citesc zâmbind, îl citesc râzând, îl citesc în gând şi cu voce tare.
Uneori, îl citesc în şoaptă, pentru că rândurile lui prind viaţă doar citite în şoaptă.
Alteori, le strig, ca să-mi aud vocea spunându-le, să-mi aud vocea citindu-mi-le, vocea din gând şi vocea din gură.
Apoi, mă opresc. Le citesc în gând, ca o egoistă şi o zgârcită, să nu cumva m-audă cineva… Şi fug doar cu ochii peste versuri, le fug, le urmăresc, le fugăresc… alerg dup ele, ca un vânător iscusit ce nu se încumetă să-şi omoare prada…
Le beau. Cu sete nesăţioasă. Îmi bucur ochii citindu-le, aşa multe şi frumoase, atât de accesibile şi atât de în faţa mea, cuminte, aşteptându-mă între coperţile de carton gros şi multicolor.
Apoi îmi dau seam cât de amar e dulcele meu amor… Amărăciunea creşte cu fiecare foaie citită, cu fiecare cuvânt pus în capătul foii, cu fiecare spaţiu negru pe alb, cu fiecare literă, diacritică, căciulă, codiţă, punct, virgulă, majusculă…
Şi încep a citi încet, sorbind, rozând fiecare cuvânt, rotunjindu-i fiecare sunet, vocalizându-l cu candoare, vărsându-l ca pe-un liqueur ce curge imprimându-mi-l pe buze…
Simţea cum ploaia i se îmbibă în piele. Se grăbea. Mereu se grăbea.
Întâi, s-a grăbit să iasă din cameră. Apoi, se grăbea pe scări, se ruga să nu întâlnească pe nimeni, nicio cunoştinţă, nicio privire, nicio voce.
De cum ieşise pe uşă, trase aer de parcă respirase otravă pân’ acum. Simţea cum se înăduşă, simţea o tuse ridicându-se din stomac, simţea cum se întoarce pe dos.
Era aer ud… ud şi moale, uşor de respirat… Inhala, înghiţea aerul cu bucăţi ce nu-i încăpeau pe gât, inhala şi se grăbea. Mergea grăbită pe străzi, pe străzile care era un păcat să le mergi singură şi de la gândul acesta mergea şi mai repede, grăbea şi mai mult pasul, se cufunda şi mai mult în geacă, înăduşindu-şi, sugrumându-şi gândurile.
Se grăbea. Se grăbea tot înainte, fără vreo destinaţie, fără a şti încotro îşi fugea picioarele, ştia doar că trebuia să fugă, să alerge, să plece, să se afunde în ploaia ce începuse a ţârâi uşor…
Atunci observă cum picăturile i se aşezau atent-atent pe faţă, simţea genele îngrelându-se, încărcându-se cu greutatea serii, de parcă noaptea i-ar fi căzând pe ochi… Îşi încetini pasul, pleoapele clipindu-i tot mai des simţeau cum absorb oboseala din aer şi o transmit întregului corp, cum întunericul se materializează în moleşeală, cum vârfurile degetelor amorţesc, pipăind aerul ud, încercând să atingă lumina ce luneca strâmb pe strada pavată în raze de caldarâm…
- Hai să dansăm!
- Pe podea?
- Pe pod! Să ne învârtim umbrele în noduri înnodate…
Ciocolata neagră e mult prea amară, iar ciocolata albă
nu e ciocolată.
- Fumăm, vorbim?
- Eu vorbesc, tu fumezi…
Spune-i lui azi că mâine nu mai are minute…
iar sfârşitul lumii a avut loc demult.
